Oferta totala: de la greble la „Poeme” Fiecare targ rural e mostra de Moldova, care scoate la iveala saracia si chiverniseala, visul si tristetea. Un mic muzeu al prezentului nostru. Nici traditii nu mai avem, nici europeni nu ne numim. Obiectele, conversatiile, infatisarea, portul oamenilor, toate arata ca suntem in „Tara incropelii”. Orice ti-ai dori sa cumperi, de la culegeri de exercitii la paste italiene si ciocolata turceasca, gasesti joia, in targul din Secuieni. Primul negustor care iti iese in cale, pe drumul de tara, batatorit si prafuit, e nea Cucu. Vinde ceea ce nimeni nu mai are, astazi, face ceea ce nimeni nu mai face: greble care sunt in intregime de lemn.

Un bacauan este convins ca o bucata de roca pe care a gasit-o intr-o padure de langa Roznov provine de pe alta planeta. De doi ani, acesta investeste bani, timp si energie pentru a demonstra ca „Spirit Wilson” vine din cosmos. Meteoritul are o compozitie ciudata, un aspect uimitor si isi schimba mirosul de doua ori pe an. Luna aceasta se implinesc doi ani de cand Romeo Timosenco a plecat sa exploreze, cu un prieten, o grota de langa statiunea Negulesti, din apropierea Roznovului. „A fost exterm de greu sa ne cataram pana la gura grotei, dar cand am ajuns acolo nu am mai avut chef sa intram inauntru.

“Palura din Serbanesti/ Cu doua gospodarii/ Si o droaie de copii.” Asa se prezinta Gheorghe Palura, locuitor al cartierului de peste 40 de ani. Avea jumatate din vârsta de acum când a decis ca este timpul sa-si paraseasca satul natal. „Noua copii purtam in scoala pe atunci, isi aminteste batrânul. Eu lucram la CAP si nu aveam cu ce plati atâtea chirii in Bacau. Am cumparat aici teren si am facut o casuta pe Siretului 79. Acum ii zicem «Casa memoriala». In jurul ei si-au cladit copiii casele lor.” Gheorghe Palura isi aminteste ca, atunci când s-a mutat cu toata familia pe Siretului, ulita era aproape pustie. Acum este plina de vile, „dar tot ca la tara arata”.

Dupa ce si-a dedicat timpul liber mai bine de un an pentru a confectiona icoane pe piatra de râu, plutonierul Dan Bocu si-a gasit o noua pasiune. Acum colectioneaza monede si bancnote si a reusit sa adune câteva mii de piese. Jandarm la Gruparea Mobila din Bacau, plutonierul Dan Bocu atrage din nou curiozitatea colegilor, si nu numai, cu o colectie bogata de monede si bancnote. De mai bine de trei ani, putinul timp liber pe care-l are si-l dedica acestei noi pasiuni. A inceput cu circa 30 de arginti vechi gasiti in podul casei de la tara. Bunica sa le pastra acolo de câtiva zeci de ani. Le-a luat, le-a curatat si a inceput sa caute pe internet informatii despre fiecare in parte.

„Viata mea e o raza de lumina ratacita intr-un vis...” „Mai bine pribeag printre doruri / Decât hoinar in minciuna / Mai bine spectator in amoruri / Decât o vioara cu o singura struna.” Asa isi incepe povestea vietii Constantin Telu Leonte. Are 61 de ani, e pensionar, profund, gânditor, cu o voce blajina, calm. Ne-a primit in curtea casei sale, din cartierul bacauan CFR, pentru a „poezi”. Scrie poezii. In special de dragoste. Dintr-o dragoste pe care a simtit-o inca de pe vremea când era flacau de liceu. Daca ajungi in zona cartierului CFR si intrebi de "poet", toata lumea te indruma catre casa lui Constantin Telu Leonte.

Dupa rosiile gigant, nea Vasile pregateste altceva Bacauanul, care vara trecuta s-a remarcat in piata, dar si presa, cu rosiile gigant, isi pregateste de zor rasadurile. Vrea sa dea lovitura si in acest an, mai ales ca a facut rost de un soi nou. Pe langa rosiile portocalii, grena sau rosii, omul vrea sa scoata la vanzare rosii negre. Plantele sunt acum de cativa centimetri, insa nea Vasile are incredere ca i se va duce vestea si de aceasta data. Pasionat de plante, Vasile Sterpu (68 de ani), cunoscut bacauanilor de vara trecuta pentru rosiile gigant, care cantareau un kilogram si jumatate, nu are timp nici sa-si traga sufletul. Cele trei solarii, din gradina sa nu foarte generoasa, sunt aproape de final.

Margareta Nadolschi, ramasa singura dupa moartea sotului ei, astronomul Victor Nadolschi, traieste in Ardeoani. Dintr-o viata bogata spiritual si material, pe care aceasta femeie micuta si iute in miscari, pentru cei 83 de ani pe care ii va implini curand, a trait-o intr-o frenezie a cunoasterii si a experimentarii, nu a ramas mare lucru. Daca "mare lucru" inseamna pamantul, casa si apartamentul, miile de volume de literatura, arta si astronomie sau obiectele de mobilier pe care le-a avut, nu e gresit sa spunem ca a ajuns saraca lipita pamantului. Daca o privim, ii plangem de mila, insa daca o ascultam intelegem ca nu a trait degeaba si ca amintirile ar putea sa-i hraneasca sufletul inca opt decenii.

Biserici, unelte si arme de la 1500 De câte ori ajung in Poduri, am bucuria de a descoperi inca o cladire care poarta amprenta veacurilor trecute. O biserica, o fosta primarie, o scoala... Nu e de ajuns, totusi, ca o localitate sa aiba edificii care au supravietuit razboaielor, apoi elanului comunist si nepasarii pseudocapitaliste, e nevoie si de oameni care sa le cerceteze destinul si sa-l povesteasca mai departe. La Poduri gasesti si una, si alta. Veteranele comunei par a fi Biserica "Sfintii Voievozi" din Rusaiesti, care se apropie de 500 de ani, fiind ridicata in 1540, Biserica “Sf.

Intotdeauna am fost fascinata de gustul extraordinar al bucatelor mânastiresti, care, desi sunt preparate doar din legume, bureti, condimente, sosuri din faina dezlegata intr-o lingura de vin, adaosuri de fructe de padure, adica, fara un firisor de carne, sunt innebunitor de gustoase. Existau si in lumea laica, pe vremuri, retete care faceau postul mai usor. Ca sa le descopar, am facut o excursie gastronomica impreuna cu bunicutele de la "Speranta". Am aflat o multime de secrete culinare, dar mai ales terapeutice. Cum ar fi ca e bine, in fiecare dimineata, dupa ce te rogi, sa bei un pahar de apa de izvor si sa fredonezi un cântecel vesel, in timp ce te pregatesti pentru noua zi.

Un cartier pestrit Cartierul Alecu Russo e o zona pestrita, in care terasele de lemn in stil rustic alterneaza cu chioscurile de PVC si restaurantele de lux. O unitate de invatamânt moderna, luminoasa - Gradinita cu programn prelungit nr. 30 - sta fata in fata cu un sir de garaje prafuite, cu usile ruginite. Exista terenuri virane, de care nu se ingrijeste nimeni, dar si gradini cu flori, cultivate de locatari. Sunt magazine cu duimul, dar lipsesc cosurile de gunoi si locurile de joaca. Fostul complex comercial e un mozaic de firme, de forme si culori diferite, din materiale diferite. Exista un termen potrivit pentru acest talmes-balmes, dar nu-l voi folosi pentru a nu fi acuzata de discriminare.

Cartierul s-a nascut sub ochii lui Cornisa are cel putin un motiv de mândrie: aici locuieste unul dintre bacauanii care au depasit suta de ani. Se numeste Iosif Melinte, se tine inca foarte bine si dupa aniversarea de pe 4 aprilie va intra in anul de viata cu numarul 103. Bacauanul nostru este, de fapt, un basarabean pe care vârtejul istoriei l-a smuls de pe plaiurile natale si l-a purtat prin România pâna când a prins radacini pe malurile Bistritei. Din apartamentul situat la etajul 10 se aude Jean Moscopol, cu celebrul sau slagar „Tot ce-i românesc nu piere”. Usa se deschide dupa multa insistenta. „Ma iertati, se scuza gazda.

Caravana Bacaul vorbeste in Cartierul Cornisa Bistritei Constructorii distrug, primaria nu vede! Strada Toamnei „e facuta praf!” Pe strada Cornisa Bistritei, in zona din spatele fostului cinematograf "Orizontul", o firma de constructii a sapat santuri, a inlocuit conductele de termoficare, a pus pamânt si a turnat beton. Asta se intâmpla in urma cu doi ani. "Acum, arata ca dupa bombardament, e facuta praf!", acuza Neculai Gurlui. E vorba de tronsonul care se numea, pe vremuri, strada Toamnei. "E jale, nu se poate merge, sustine barbatul. Cine se face vinovat? Seful de santier, cu care am avut tangenta si caruia i-am explicat, dar m-a jignit si, in primul rând, cine a semnat receptia.

Pe strada Tazlaului, printre blocurile gri, apare o cladire frumoasa, galbena. Pe oricine intrebi in zona o sa iti spuna: „Este oratoriul” - adica locul in care cei mici si cei mari isi petrec dupa-amiezile impreuna, facându-si temele sau jucându-se. Parintele Venceslau ne intâmpina la intrare. Ne face un tur si aproape imediat ne spune: "Vom inalta teatrul si ne vom extinde. Vrem sa mai facem sali de clasa pentru copiii din centrul de zi, birouri pentru psihologi si consilieri, o sala pentru voluntari. Vrem sa terminam cât mai repede", ne spune acesta. Investitia se face cu fonduri europene: 800.000 de euro, din care o mica parte reprezinta cofinantarea.

In Bacau a fost infiintata prima unitate protejata pentru nevazatori. Desi ar fi trebuit ca aceasta sa fie o victorie, lipsa contractelor ii descurajeaza pe initiatori. Nici patronii, nici directorii nu par interesati sa-i sprijine pe nevazatori si sa le cumpere produsele. Dupa Revolutie, atelierele in care nevazatorii confectionau perii de sârma, cutii de carton, plicuri, dosare sau alte bunuri au disparut. Mii de persoane au ramas fara loc de munca. Pentru ele, inchiderea acestor sectii a insemnat nu doar venituri mai mici, ci si tristete, sentimentul inutilitatii si al lipsei de apreciere sociala. Izolare.

Buhuseanul Vasile Romanovschi are origini poloneze si radacini basarabene. Acum un an era sprinten, n-avea probleme cu sanatatea, avea o memorie grozava. Acum, a implinit suta de ani si doar un picior il supara un pic. In rest, e tot asa: aude foarte bine, ochii verzi sunt ageri, dinamismul ii curge inca prin vene. Asteapta topirea zapezii, ca sa vada daca va mai continua plimbarile cu bicicleta. Imbracat la patru ace, i-a asteptat in pragul casei pe primarul Ionel Turcea, viceprimarul Vasile Zaharia, pe Elena Mitrea, senator, care i-au adus flori, un premiu pecuniar si s-au intretinut mult timp cu el, la un pahar cu sampanie.

Sta in camera ei, la caldura, sprijinita de doua perne si se gândeste linistita la trecut. Viitorul s-a subtiat si s-a apropiat, ii intra pe fereastra dar, la o suta de ani, intâlnirea asta nu o mai inspaimânta. Ioana Burcuta nu aude prea bine, dar intuieste ce o intreb. Ochii ei negri au patruns direct in sufletul meu, iar chipul i s-a luminat. E impacata cu lumea si cu sine si se pregateste in fiecare zi sa plece acolo, Sus. "A implinit 99 de ani, merge pe o suta, dar tine post. Asta a fost voia ei, de altfel, intotdeauna a postit", povesteste Elena, nora ei, care se se apucase sa-i gateasca niste piftelute din ghebe.

Mândita Tariu sau „Milica”, cum ii spun apropiatii, a descoperit ca viata la Caminul de Batrâni este mult mai frumoasa decât cea de acasa. Aici poate trai asa cum doreste si nu are sentimentul ca deranjeaza. Doamna Mândita are 72 de ani, insa nu se considera o persoana batrâna. A ajuns la Caminul de Batrâni dupa ce s-a despartit de tovarasul de viata alaturi de care a stat 34 de ani. Avea 70 de ani când si-au spus “La revedere”. Sotul a ramas in apartament, iar ea a trebuit sa ia viata de la capat. Nu s-a lamentat si nici nu a cersit mila nimanui. „Am stat o perioada la fratele meu. Nu avea suficient spatiu si atunci am decis sa vin la Camin.

Intreaga tara a fost “galbena” sau “portocalie” in ultimele 10 zile, numai Primaria Bacau nu a intrat in posesia informatiei, care a pus pe jar institutiile guvernamentale si cele locale. Desteptarea, TV Bacau si Radio Alfa au informat cetatenii cu privire la starea vremii, dar si despre situatia concreta din municipiul Bacau si din judet. Duminica dupa-amiaza, dar mai ales luni dimineata, bacauanii din toate zonele orasului au sunat la redactie, au scris pe forum si ne-au “somat” sa luam masuri, sa facem apel la institutia definita in Constitutie Primarie, pentru a-i scoate din zapada. Echipele noastre au pornit dis-de-dimineata prin oras. Eu am luat la intâmplare o sesizare venita de pe str.

Sute de câini infrunta gerul sub cerul liber Peste 1800 de maidanezi sunt inchisi acum in uriasul tarc amenajat de Primaria Bacau pe locul fostei gropi de gunoi a orasului. Cei norocosi dorm in custi. Ceilalti stau facuti covrig in zapada. Ii scoate din amortire zgomotul roabei cu care li se cara hrana. Incepe lupta pentru bucatile de carne inghetata. Numarul „asistatilor” creste cu fiecare zi. Bacaul nu are sanse sa scape de maidanezi atâta timp cât nu va seca „izvorul” câinilor abandonati din satele limitrofe. La marginea Bacaului, in plin câmp, in locul fostului depozit de gunoi al orasului, sunt inchisi toti câinii adunati din oras.

In Parincea, pe coama dealului, daca mergi pe soseaua principala, n-ai cum sa nu observi o biserica mica, din lemn, imprejmuita cu gard de fier forjat, situata alaturi de un alt lacas de cult, nou. Este Biserica cu hramul "Sf. Neculai", despre care oamenii din zona spun ca ar data din vremea lui Stefan cel Mare. "Dar nu am gasit documente care sa ateste acest lucru", ne spune o maica tanara, care ingrijeste zilnic bisericuta, despre care aflam ca apartine de Parohia Parincea, dar ca de fapt este locul unde cele 20 de maicute, care locuiesc in aceeasi curte, in chiliile ce imprejmuiesc biserica noua, se roaga. Bisericuta de lemn a fost construita de enoriasi in anul 1702, in localitatea Cucuieti, comuna Tamasi.

Meserie pe cale de disparitie Un barbat din Parincea este singurul meserias din zona. Omul ar vrea sa mai invete si pe altii sa faca potcoave, grilaje sau porti din fier forjat, insa toti ucenicii au fugit mâncând pamântul când au vazut cât e de munca. Pe Constantin Popa (41 de ani) il stiu toti satenii din Parincea si din alte trei-patru comune invecinate. La el vin toti cei care vor sa-si potcoveasca caii, fiind singurul meserias din zona. A invatat sa modeleze fierul de la un mester care “nu facea potcoave. El facea sicrie, usi, mai mult tâmplarie. L-am rugat sa ma invete si am prins repede”, spune barbatul.

In comuna Agas, traditia mestesugurilor populare s-a stins. Oamenii poarta haine de fabrica, isi construiesc locuintele din materialele care au invadat piata constructiilor, gatesc in oale de inox si nimeni nu mai mananca din strachina. Nu se mai fac nici macar butoaie. Singurul mester-artist al comunei este Neculai Atudorei, un sculptor care si-a descoperit talentul tarziu si din intamplare. Neculai Atudorei, din Agas, are 72 de ani, insa bucuria de a trai, dragostea de frumos si dorinta de a fauri tot timpul ceva cu mainile sale nu l-au parasit. Toata viata a pus in practica orice proiect i-a venit in minte si crede ca imposibilul nu exista. De mai multi ani a devenit „sculptorul comunei”, dupa cum il prezinta chiar primarul.

In urma cu 11 ani, o mama a renuntat la toata agoniseala pentru a le face un rost in viata copiilor ei. A decis sa isi petreaca tot restul vietii la camin. Femeia spune ca nu ii pare rau. La camin se simte ca acasa iar copiii ii sunt recunoscatori. La cei 67 de ani ai ei, Ana Georgescu, una dintre persoanele care locuiesc in Caminul pentru Persoane Varstnice Bacau, emana in jur un optimism debordant. Desi soarta nu a rasfatat-o. Dimpotriva, a trebuit sa se zbata de una singura ca sa-si vada cei doi copii, o fata si un baiat, realizati, iar de 21 de ani se lupta cu mai multe boli grave, din care, una, extreme de rara. In 1990, dintr-odata, din alba, culoarea pielii ei a devenit maronie.